"Ce ciudat e cand ploua, cum unii oameni se ascund, si altii se plimba ca si cum nu ar cadea stropi mari de apa din cer. Eu cred ca celor care se ascund le e frica sa nu li se intinda machiajul. Si mama se machiaza, si mereu il atentioneaza pe tata sa nu o sarute ca i se ia rujul. Da, asta trebuie sa fie."
Un copil de 7 ani, pe o banca in fata casei, se uita la trecatorii grabiti. Cerul era innorat, si stia ca atunci cand e cerul innorat va ploua. Si stia ca atunci cand ploua se intinde machiajul oamenilor, si de aceea ei se ascund.
"Ce ciudat e, cand ploua...de ce oare se ascund toti sub umbrele, nu e ca si cum nu ar face dus acasa dimineata, oare le e frica de apa? Poate e din cauza hainelor. Se uda. Se aduna pe corp si le arata formele. Deci hainele trebuie sa-ti ascunda corpul..."
Avea 7 ani si nu stia prea multe, dar ce stia era o siguranta, o descoperire valoroasa. La varsta asta afli cele mai multe adevaruri s-ar putea spune.
"Cel mai ciudat cand ploua, e cand vezi o femeie pe strada si are parul ud de la ploaie, ca si-a uitat umbrela acasa. Si am vazut ceva care m-a uimit. Apa din parul ei era rosie, ca si parul ei. Si parul spalat era saten. Ploaia este intr-adevar deosebita."
...
"Interesant cum atunci cand e soare afara poarta toti ochelari ca sa nu-i orbeasca lumina. La scoala ne-a spus ca soarele ajuta plantele sa creasca, si ca soarele da viata. Ei de ce se ascund de el? Mama imi spunea ca pe vremuri era rusinos sa te bronzezi, femeile purtau umbrele pentru soare, pentru ca pielea lor sa ramana alba. Acum, mergem toti la mare si ne facem negri ca un tuci. Acum e sanatos."
Era un copil de 14 ani, termina scoala generala, si inca avea o curiozitate nesatisfacuta in ceea ce priveste obiceiurile oamenilor. Erau destule pe care nu le putea intelege, si avea suficiente intrebari care faceau profesorii sa ii arunce priviri ciudate, si la toate primea invariabil acelasi raspuns : "Lasa ca o sa cresti mare si o sa vezi", zambeau ei impaciuitor.
"Si totusi nu inteleg de ce se ascund ei si de apa si de soare. Sunt unii totusi care se plimba prin ploaie. Ei sunt niste visatori. Mama spune ca or sa creasca. Toti crestem? Cand crestem nu mai visam inseamna. Dar eu as vrea totusi sa visez. Cand visezi poti face orice, poti merge oriunde. Poate cand visezi mergi prin ploaie si nu te uzi, si mergi pe la soare si nu te dor ochii."
Avea 14 ani, era un copil visator, spuneau profesorii. E bine, mai spuneau ei, are imaginatie. Asta e intotdeauna bine, s-ar putea spune.
"Poate e ca atunci cand cresti mare si te muti singur. Poate asa e cu soarele. Daca totul creste la soare, poate si noi crestem. Si cand crestem plecam, uitam de unde am venit, pare necesar ca sa ajungi undeva. Undeva unde zic ei ca e destul de sus. Si soarele e mama noastra, ca e cald si bland, si ploaia e tatal, si el e bland, dar e mai mohorat ca lucreaza mai mult pesemne. Si el te mai dojeneste uneori, dar mama e mereu calda si te creste. Suntem toti ca niste plante umblatoare."
...
"Fir-ar sa fie, am intarziat din nou la curs. Si ploaia asta blestemata, incurca toata circulatia. Macar daca era frumos afara...Ba nu, daca era cald iar nu era bine, ca precis tot ar fi fost traficul dificil si mai si transpiram pe deasupra. Of, of, cat am intarziat!"
Era un copil de 21 de ani, care intarziase la curs. Cand esti mai mare nu mai ai timp, mereu te grabesti. Din ce in ce mai mult. Si chiar nu mai ai timp.
"Perfect...inca un curs plictisitor, nu inteleg de ce trebuie sa suport monotonia asta. Si vremea asta ma deprima teribil. In loc sa stau acasa sa citesc o carte sau sa ies undeva, stau aici pe banca asta subreda si ascult un discurs din care oricum nu retin nimic. Ce pierdere de vreme. Si ploaia asta..."
Avea 21 de ani si uitase sa viseze. Vazuse pana la urma ce spuneau profesorii. Cate un gand fugar ii fura concentrarea si il prindea cu ochii pe geam pe copilul ce crestea incet dar sigur.
"Ce falsi sunt toti, si cei care se ascund de ploaie, si cei ce o infrunta cu aparenta placere. Lasitate si bravada domne, ploaia ori demasca ipocrizia ori o cauzeaza. Inca nu-mi dau seama..."
...
"Am mult prea multe de rezolvat. La serviciu e o nebunie, seful mai are putin si face o criza de apoplexie cu avalansa asta de lucrari, copilul trebuie dus la gradinita, sunt cumparaturi de facut. Cand se le mai fac pe toate, ca doar doua maini am, sunt om nu??"
Era un om de 42 de ani, cu un serviciu, cu o familie. Fiecare zi era o insiruire de obligatii si raspunderi, pe care se straduia sa le onoreze pe cat posibil. Atat de putin timp, pentru atat de multe lucruri.
"Ce ma doare pe mine de luna si de stele, am de adus mancare in casa, nu pot sa raspund la toate prostiile astea. E copil, are 7 ani, ce sa stie. Nu stie. O sa creasca, o sa invete. Las sa viseze...stelele sunt praf de aur si luna e o roata de cascaval, cand ploua plange cerul si cand e soare ne zambeste cineva de sus."
Avea 42 de ani, si auzise destule povesti. Copilul punea intrebari lipsite de sens, la care nu stia cum sa raspunda. Spera ca profesorii sa il lamureasca, intrase in clasa a intaia, nu avea timp de asta acum.
"Lasa mama ca o sa cresti, si o sa vezi..."
...
"Ploaia e frumoasa...pacat ca nu mi-am luat cateva ore, zile, sa ma uit si eu macar pe geam...prea m-am grabit sa scap de viata asta. Ce vrei, aia primesti...asa e viata de om. Ti se da orice iti doresti. Prost mai e omul, niciodata nu stie ce sa ceara. Pacat...mare pacat."
Era un om de 84 de ani. Traise multe, sau cel putin asa ar fi putut spune cunoscutii. Cariera de succes, copilul terminase o facultate cu prestigiu si avea inainte un viitor stralucit, adunase destui bani sa poata trai in liniste ultimii ani pe care ii mai avea, si totusi, era tarziu.
"E frumoasa noaptea. Si luna e tare frumoasa. Cum de n-am vazut-o pana acum. Poate pentru ca ma uitam prea des la ceas. Si prin hartii care acum dracu mai stie pe unde sunt. Cui ii mai pasa de rapoarte si sedinte acum. Ori au murit ori sunt in spital cu totii. Cui mai foloseste..."
Avea 84 de ani. Se sfarsise totul, si nu stia unde nu a ales bine...
"Propriul meu parinte...dupa ce m-ai indemnat atata sa invat, sa las visele, acum ce imi spui?? Sa nu uit? Ce sa uit? Ce-mi spui tu de luna si de stele, am de lucru in seara asta. Du-te la culcare, ca e tarziu. E foarte tarziu."
Un copil de 7 ani, pe o banca in fata casei, se uita la trecatorii grabiti. Cerul era innorat, si stia ca atunci cand e cerul innorat va ploua. Si stia ca atunci cand ploua se intinde machiajul oamenilor, si de aceea ei se ascund.
"Ce ciudat e, cand ploua...de ce oare se ascund toti sub umbrele, nu e ca si cum nu ar face dus acasa dimineata, oare le e frica de apa? Poate e din cauza hainelor. Se uda. Se aduna pe corp si le arata formele. Deci hainele trebuie sa-ti ascunda corpul..."
Avea 7 ani si nu stia prea multe, dar ce stia era o siguranta, o descoperire valoroasa. La varsta asta afli cele mai multe adevaruri s-ar putea spune.
"Cel mai ciudat cand ploua, e cand vezi o femeie pe strada si are parul ud de la ploaie, ca si-a uitat umbrela acasa. Si am vazut ceva care m-a uimit. Apa din parul ei era rosie, ca si parul ei. Si parul spalat era saten. Ploaia este intr-adevar deosebita."
...
"Interesant cum atunci cand e soare afara poarta toti ochelari ca sa nu-i orbeasca lumina. La scoala ne-a spus ca soarele ajuta plantele sa creasca, si ca soarele da viata. Ei de ce se ascund de el? Mama imi spunea ca pe vremuri era rusinos sa te bronzezi, femeile purtau umbrele pentru soare, pentru ca pielea lor sa ramana alba. Acum, mergem toti la mare si ne facem negri ca un tuci. Acum e sanatos."
Era un copil de 14 ani, termina scoala generala, si inca avea o curiozitate nesatisfacuta in ceea ce priveste obiceiurile oamenilor. Erau destule pe care nu le putea intelege, si avea suficiente intrebari care faceau profesorii sa ii arunce priviri ciudate, si la toate primea invariabil acelasi raspuns : "Lasa ca o sa cresti mare si o sa vezi", zambeau ei impaciuitor.
"Si totusi nu inteleg de ce se ascund ei si de apa si de soare. Sunt unii totusi care se plimba prin ploaie. Ei sunt niste visatori. Mama spune ca or sa creasca. Toti crestem? Cand crestem nu mai visam inseamna. Dar eu as vrea totusi sa visez. Cand visezi poti face orice, poti merge oriunde. Poate cand visezi mergi prin ploaie si nu te uzi, si mergi pe la soare si nu te dor ochii."
Avea 14 ani, era un copil visator, spuneau profesorii. E bine, mai spuneau ei, are imaginatie. Asta e intotdeauna bine, s-ar putea spune.
"Poate e ca atunci cand cresti mare si te muti singur. Poate asa e cu soarele. Daca totul creste la soare, poate si noi crestem. Si cand crestem plecam, uitam de unde am venit, pare necesar ca sa ajungi undeva. Undeva unde zic ei ca e destul de sus. Si soarele e mama noastra, ca e cald si bland, si ploaia e tatal, si el e bland, dar e mai mohorat ca lucreaza mai mult pesemne. Si el te mai dojeneste uneori, dar mama e mereu calda si te creste. Suntem toti ca niste plante umblatoare."
...
"Fir-ar sa fie, am intarziat din nou la curs. Si ploaia asta blestemata, incurca toata circulatia. Macar daca era frumos afara...Ba nu, daca era cald iar nu era bine, ca precis tot ar fi fost traficul dificil si mai si transpiram pe deasupra. Of, of, cat am intarziat!"
Era un copil de 21 de ani, care intarziase la curs. Cand esti mai mare nu mai ai timp, mereu te grabesti. Din ce in ce mai mult. Si chiar nu mai ai timp.
"Perfect...inca un curs plictisitor, nu inteleg de ce trebuie sa suport monotonia asta. Si vremea asta ma deprima teribil. In loc sa stau acasa sa citesc o carte sau sa ies undeva, stau aici pe banca asta subreda si ascult un discurs din care oricum nu retin nimic. Ce pierdere de vreme. Si ploaia asta..."
Avea 21 de ani si uitase sa viseze. Vazuse pana la urma ce spuneau profesorii. Cate un gand fugar ii fura concentrarea si il prindea cu ochii pe geam pe copilul ce crestea incet dar sigur.
"Ce falsi sunt toti, si cei care se ascund de ploaie, si cei ce o infrunta cu aparenta placere. Lasitate si bravada domne, ploaia ori demasca ipocrizia ori o cauzeaza. Inca nu-mi dau seama..."
...
"Am mult prea multe de rezolvat. La serviciu e o nebunie, seful mai are putin si face o criza de apoplexie cu avalansa asta de lucrari, copilul trebuie dus la gradinita, sunt cumparaturi de facut. Cand se le mai fac pe toate, ca doar doua maini am, sunt om nu??"
Era un om de 42 de ani, cu un serviciu, cu o familie. Fiecare zi era o insiruire de obligatii si raspunderi, pe care se straduia sa le onoreze pe cat posibil. Atat de putin timp, pentru atat de multe lucruri.
"Ce ma doare pe mine de luna si de stele, am de adus mancare in casa, nu pot sa raspund la toate prostiile astea. E copil, are 7 ani, ce sa stie. Nu stie. O sa creasca, o sa invete. Las sa viseze...stelele sunt praf de aur si luna e o roata de cascaval, cand ploua plange cerul si cand e soare ne zambeste cineva de sus."
Avea 42 de ani, si auzise destule povesti. Copilul punea intrebari lipsite de sens, la care nu stia cum sa raspunda. Spera ca profesorii sa il lamureasca, intrase in clasa a intaia, nu avea timp de asta acum.
"Lasa mama ca o sa cresti, si o sa vezi..."
...
"Ploaia e frumoasa...pacat ca nu mi-am luat cateva ore, zile, sa ma uit si eu macar pe geam...prea m-am grabit sa scap de viata asta. Ce vrei, aia primesti...asa e viata de om. Ti se da orice iti doresti. Prost mai e omul, niciodata nu stie ce sa ceara. Pacat...mare pacat."
Era un om de 84 de ani. Traise multe, sau cel putin asa ar fi putut spune cunoscutii. Cariera de succes, copilul terminase o facultate cu prestigiu si avea inainte un viitor stralucit, adunase destui bani sa poata trai in liniste ultimii ani pe care ii mai avea, si totusi, era tarziu.
"E frumoasa noaptea. Si luna e tare frumoasa. Cum de n-am vazut-o pana acum. Poate pentru ca ma uitam prea des la ceas. Si prin hartii care acum dracu mai stie pe unde sunt. Cui ii mai pasa de rapoarte si sedinte acum. Ori au murit ori sunt in spital cu totii. Cui mai foloseste..."
Avea 84 de ani. Se sfarsise totul, si nu stia unde nu a ales bine...
"Propriul meu parinte...dupa ce m-ai indemnat atata sa invat, sa las visele, acum ce imi spui?? Sa nu uit? Ce sa uit? Ce-mi spui tu de luna si de stele, am de lucru in seara asta. Du-te la culcare, ca e tarziu. E foarte tarziu."
deviantart.com- By Drefeyja
Posts
No comments:
Post a Comment